In tot amalgamul de filme care au cuprins cinematografele din Romania, febra alimentata de multiplele premii care au invadat sali, amfiteatre s.a.m.d. din America in lunile Ianuarie- Februarie, exista un film, mic, dar cu potential mare, care, mai mult a fost uitat decat elogiat. Sau, poate, impactul a fost atat de mare si atat de greu de inteles, incat multi nu si-au revenit, si putini au fost cei care au recunoscut ca e “too good to be true”.
„O saptamana cu Marilyn” („My week with Marilyn”, cum este titlul lui in original) este acel gen de film la care te duci fie pentru actorii care interpreteaza personajele, fie pentru simbolistica si forta personajelor descrise. A doua varianta se pliaza in acest caz, fiind vorba de inegalabila si stralucita actrita Marilyn Monroe. Adorata de-a lungul vietii, neinteleasa dar privita ca o zana, fara, neaparat, un talent iesit in comun decat propriul ei farmec, Marilyn a murit exact cum si-a trait si viata: in lumina reflectoarelor, dar totusi invaluita in mister.
Povestee e simpla: in timp ce filmeaza, alaturi de Laurence Olivier, un film in Marea Britanie, Marilyn il cunoaste pe tanarul Colin, pasionat de filme (si de ea, desigur), care ajunge sa fie prins in capcana si mirajul ei. Nu o sa va povestesc filmul, nu are rost, si nu ar avea prea mult sens. Ca sa fie inteles, filmul trebuie, intr-adevar, vizionat.
Plot-ul filmului „O saptamana cu Marilyn”
Filmul, bazat pe o poveste reala si o carte scrisa chiar de tanarul nostru, Colin Clark, se axeaza pe doua personaje, dintre care predomina cel de tip feminin: Marilyn si Colin.
Poveste lui Colin e destul de simpla: baiat provenind dintr-o familie cu posibilitati, a trait mereu in umbra fratelui si a fost mereu ignorat de cei care i-au dat viata. Desi, cu acest scenariu Colin ar fi putut sa devina un rebel fara cauza care ar fi aruncat banii pe fereastra si s-ar fi afundat intr-o lume a femeilor, drogurilor si bauturilor, el dovedeste ca un spirit fragil chiar exista. Dand dovada de o resemnare si o intelegere insotita, parca, de o justificare a modului de comportare a parintilor sai, Colin se refugiaza intr-o lume a viselor mai palpabila decat cea din timpul somnului: cinematografia.
Si, dand dovada de o incapatanare pe jumatate asemanatoare unui copil, care mereu isi intreaba parintii de un cadou pe care si-l doreste foarte mult – fortandu-i, intr-un final, sa-l achizitioneze – , si pe jumatate asemanatoare omului care si-a gasit menirea in viata si ar face orice s-o urmeze, Colin ajunge sa lucreze in domeniul cinematografiei, pe gratis la inceput – facand parte din randul celor care isi pot permite sa-si urmareasca pasiunile, indiferent daca au vreun castig material din asta sau nu -, lucru care i se pare perfect normal, desi el sustine ca nu se intretine din banii parintilor.
Colin ajunge sa fie apreciat chiar de Laurence Olivier (Kenneth Branagh, intr-un rol menit sa-l evoce pe amintitul actor mai mult decat sa-i puna in evidenta propira performanta) , ajunge sa fie pus „paznic” asupra acestuia de sotia lui, Vivien Leigh (un rol scurt, dar foarte potrivit pentru Julia Ormond), careia ii este frica ca farmecul americancei Marilyn va pune stapanire pe al ei sot. Eddie Redmayne, actorul care il interpreteaza pe tanarul Colin, se integreaza perfect in peisajul fragilitatii personajului sau, care urmareste seducerea lui Lucy (Emma Watson, drabuta, docila si partial naiva), asistenta de la garderoba, dar, la fel de usor o da uitarii in momentul in care Marilyn devine „damsel in distress”. Dand dovada de aceasi curiozitate si entuziasm, precum si de aceeasi expresie faciala de-a lungul intregului film – motiv pentru care nu se transpune prin mimica, ci prin actiuni si mici miscari ale corpului, pasiunea si entuziasmul lui Colin pentru respectivul film, intalnirea cu Marilyn sau momentele petrecute in compania ei – Eddie face din Colin un personaj care, desi bate la limita actorului principal, realizeaza ca locul i se cuvine de drept lui Michelle, performanta si importanta ei fiind demna si de actor si de actrita principala.
Iar Michelle Williams face un rol splendid in pielea lui Marilyn; daca n-ar fi fata actritei si n-am stii ca Marilyn este deja moarta, s-ar putea usor zice ca Marilyn s-a intors pe ecran pentru a fi sigura ca este transpusa asa cum era ea. Michelle o intruchipeaza perfect pe fragila si neinteleasa Marilyn, iar criticii stiu sa aprecieze aceasta interpretare – poate cea mai mare din cariera ei de actrita de pana acum – fiind chiar recompensata cu un Golden Globe pentru „Cea mai buna actrita intr-o Comedie sau Muzical” in cadrul editiei din acest an a Globurilor de Aur.
Marilyn din film este credibila pentru ca pare reala, umana, pare mai mult decat o cred restul personajelor si pare a fi exact acea persoana care ar putea muri, accidental, fiind prinsa intr-o plasa de adevar si minciune unde fiecare amanunt este atat de ciudat incat realitatea se impleteste cu fictiunea. Ca a fost sau nu insarcinata, aceasta intrebare este foarte buna pentru a intelege cat de misteroasa era Marilyn – lasand la o partea realitatea si ce stim despre actrita si relatia ei cu Arthur Miller -, chiar si pentru tanarul Colin, care avea avantajul ca o venera ca pe ceea ce era, o fiinta fragila si nesigura pe ea. Farmecul ei pare sa-i hipnotizeze pe multi, inclusiv pe actritele de moda veche precum Sybil Thorndike (interpretata frumos, in stil pur britanic de Judi Dench), care fie nu-si dau seama de nesiguranta si lipsa de respect fata de ea insasi a lui Marilyn, fie aleg sa inchida ochii pentru a pastra visul frumos venit de pe continentul american si a continua, cu succes, finalizarea filmului.
Marilyn, mereu in nevoie de cineva langa ea, se inconjoara de tristete, se lasa calcata in picioare si nu da nici o sansa vreunei interpretari actoricesti ca la carte, considerandu-se, din start, incapabila, invocand neintelegerea personajului ei si rautatea lui Olivier la adresa ei. Williams reda foarte bine, intr-un mod natural trairile lui Marilyn, care se considera batrana, desi are doar 31 de ani, si care are incredere in toti, nu pentru ca judecata o indeamna sa faca asa, ci pentru ca are nevoie de ei in jurul ei, lasandu-se ingropata in pastile, sperand ca astfel sa uite de toate lucrurile care o macina, mai ales cele din interiorul ei, carora rar le da frau liber fara a le masca sub un aspect sau altul. Marilyn nu se considera o diva si nu are un comportament de diva constienta de statusul ei, intarzierile si greselile ei de interpretare sunt parte normala din viata ei. Pentru Marilyn, viata ei de zi cu zi, ca interepreteaza o scena, ca face baie goala intr-un lac sau ca ii cere scuze lui Colin fiindca i-a frant inima, fara sa vrea, este parte integrata din cine este ea, din cine este acea unica persoana denumita Marilyn; nu exista Marilyn-actrita, Marily-sotia sau Marilyn-persoana normala. Exista doar o Marilyn care se comporta pe scena cu aceasi nonsalanta si inocenta ca in orice moment al vietii ei.
Dar, desi are nevoie mereu de companie, Marilyn nu are nevoie de un erou, lucru pe care il va descoperi si tanarul Colin in momentul in care ii promite ceea ce, credea el, ca ea are nevoie sa auda. Nu, Marilyn are nevoie doar de ceea ce inima ei ii dicteaza si de persoane care sa fie langa ea, atat cat le permite ea, si atat cat sa stie ca nu va muri singura.
Intr-un cuvant, fie ca esti pasionat de Marilyn, de psihologie, sau fie ca vrei doar sa vezi un film bun, „O saptamana cu Marilyn” face parte din categoria filmelor care sunt un „must-see” in viata aceasta.
