Luna iulie a fost luata prin asalt, din punct de vedere cinematografic, de doua filme cu supereroi: filmul final din trilogia lui Christopher Nolan despre Batman, The Dark Knight Rises, si un nou film despre Spider-Man, total separat de trilogia cu Tobey Maguire in rolul protagonistului.
Filmul este bun, da un nou start povestii, din doua puncte de vedere: nu exista nici o Mary Jane Watson, rolul acesteia fiind luat de Gwen Stacy, care este, de fapt, prima dragoste a protagonistului, asa cum este descrisa in comics. Avem de-a face, astfel, cu o intoarcere la origini, creandu-se o adaptare mai apropiata de comics, din acest punct de vedere.
Al doilea start al povestii este prezentat chiar de momentul pe care se axeaza filmul: perioada liceului pentru Peter Parker, si anume, momentul in care este muscat de un paianjen, inceputurile de super-erou – pornind de la clasica cautare a ucigasului unchiului sau –, fara costum, dar si cu costum – si dezvoltarea lui intr-un adevarat super-erou, care renunta la skateboard in vedere unei maturizarii care sa ii permita sa renunte la Gwen atunci cand simte ca ea ar putea fi in pericol.
Dar, ca orice film, si Uimitorul Spider-Man(The Amazing Spider-Man, in original) vine cu bune si cu rele. Emma Stone este draguta, sensibila, simpatica si inteligenta in rolul lui Gwen Stacy, transformandu-se dintr-o roscata (lucru care ne face sa ne gandim, nu ar fi fost oare mai potrivita pentru rolul lui Mary Jane?) intr-o blonda placuta, dar nu stereotipica. Jocul ei actoricesc e bun, iar prezenta ei pe ecran da un aspect placut intregului film, intregind jocul actoricesc a lui Andrew Garfield, ba chiar salvand uneori scenariul si interpretarea acestuia din urma. Pe scurt: Emma isi intra perfect in rolul de adolescenta care trece prin liceu intr-un mod normal, dedicandu-se, in acelasi timp, pasiunii sale pentru stiinta.
Pe de alta parte il avem pe protagonist Andrew Garfield. Sa ne lamurim: Andrew joaca bine si are un potential mare de a deveni un actor faimos si apreciat mult mai mult ca acum. Si, se potriveste foarte bine in rolul unui pusti de liceu, pasionat de skateboarding si care tine strans in el o rebeliune pornita de la abandonul (fortat de imprejurari) al parintilor si cultivat de durerea ca nu se regaseste in aceasta lume.
Dar, Andrew are un zambet de smecheras, in cel mai frumos si simplu mod al cuvantului. Daca Tobey avea acea fragilitate a pustiului care devine supererou si prinde puteri, dandu-si drumul la forta interioara atunci cand isi pune costumul, Andrew trebuie doar sa zambeasca ca sa-ti dai seama ca in el se ascunde mai mult decat un pusti pasionat de skateboarding si stiinta.
Cum isi descopera Andrew puterile
Modul in care Andrew isi descopera puterile cauzate de muscatura paianjenului ii arata foarte bine talentele actoricesti, dar glumele si vorbaria multa de-a lungul filmului, mai ales atunci cand poarta costum, fac din Spider-Man un Spidey diferit, poate chiar imatur. Zic asta pentru ca vreau sa-i acord timp ca pana la urmatorul film, poate plasat in timpul facultatii sau, chiar mai departe, sa se maturizeze.
Comparatia cu interpretarea lui Tobey Maguire si cu trilogia respectiva isi are si nu isi are, in mod egal, rostul. Peter Parker-ul de atunci este mai matur, traieste mai intens anumite emotii, iar filmele se axeaza si pe aceste trairi si transformari interne. Pe de alta parte, filmul lui Webb este doar primul dintr-o noua serie – cum ma astept sa fie, avand in vedere discutiile pentru un al doilea, dar si finalui acestui film – iar potentialul sau este inca neexplorat. Peter Parker-ul lui Andrew mai are mult de invatat, si trebuie nu numai sa se maturizeze, cat sa-si faca curat in cap si sa stie in ce directie s-o ia.
Interpretarea lui Andrew este buna, filmul da posibilitatea de maturizare si schimbare, dar el trebuie facut sa intre in pielea personajului intr-un mod diferit. Glumele, zambetul si vorbitul sunt ok, dar trebuie limitate. In fond, nu vorbim de Iron Man – care are mereu o replica acida sau simpatica pentru orice situatie – vorbim de un pusti care sufera de pe urma pierderii parintilor, disparuti fara urma, un pusti care va trai mereu cu sentimentul ca si-a dezamagit unchiul si ca putea sa faca mai mult, ba poate chiar putea sa-l salveze.
Pe scurt, Uimitorul Om-Paianjen este un film bun de vazut, atat pentru fani si cei care au urmarit prima trilogie, cat si pentru cei care se declara deschisi unui astfel de film, astazi. Dar, tineti minte ca actiunea faca mai mult decat trairile interioare ale personajelor, cel putin in aceasta varianta.
