Poate ca unii dintre voi ati auzit de Artur Silvestri. Insa, pentru cei care nu au auzit de el, sau stiu prea putine, trebuie mentionat ca acest autor roman (sub numele sau adevarat Gabriel Tarnacop), rapus de boala la sfarsitul lunii noiembrie 2008, a fost un cronicar literar, dar si un promotor cultural, un editor si un om cum putini altii sunt acum in Romania si de care tara noastra are nevoie, dar nu stie sa profite.
Acest roman renumit in afara, dar prea putin in Romania, a atins culmi ale literaturii pe care doar Mircea Cartarescu sau Andrei Plesu se pot lauda ca le-au atins – numai ca modestia lor ii obliga sa considere acest lucru ca parte a datoriei lor de autori -. Spre surprinderea dar si bucuria mea, cartile lui se dau gratis – sau, mai precis, se dadeau, primavara aceasta, la Bookfest – . Zic bucurie, dar aceasta bucurie nu vine singura, ci insotita si de tristete: chiar asa de rau am ajuns ca nu ne mai apreciem valorile, autorii care intr-adevar au ceva de zis, incat sa nu le cumparam operele? Avem oare ceva impotriva autorilor romani? Ne-am „americanizat” prea tare? Sau simtul nostru cultural este atras doar de povesti fantastice, povesti cu vampiri sau romane care ne poarta oriunde in alta parte, numai nu pe teritoriu romanesc?
Despre Frumusetea Lumii Cunoscute
Ultima carte a lui Artur Silvestri este un jurnal, o carte scrisa de un om bolnav, cu putin timp inainte mortii. Poate de aceea textul sau a fost pus de multi sub semnul bolii. Dar trebuie tinut cont, poate, ca autorul a tinut doar un jurnal, fara a avea vreo intentie sa-l publice; sau, poate erau doar fragmente de idei, schite pentru viitoare proze asemanatoare celor din „Perpetuum Mobile”, unde personaje, idei si trairi se imbina intr-un amalgam de evenimente fara conexiuni, dar, care, pana la sfarsit, fac un sens in mintea ta, a cititorului, pe care nu o poti explica.
„Frumusetea Lumii Cunoscute” este un roman mai simplu, mai clar, o colectie cu o legatura intre povesti, prin simpla prezenta a autorului ce se identifica. Stii ce face, unde este, cine este, dar nu stii ce vrea, ce se asteapta. Modul sau de a privi lumea este asemanator cu a unui copil uneori, dar si cu incercarile unui adult nedumerit de maturitate, alteori. Este simplu sa descrii cum infloreste ultimul trandafir din gradina, dar este mult mai complicat sa traiesti aceasta inflorire alaturi de el, sa-i privesti si sa-i descrii parcursul pana la ofilire, cu o intensitate si o pasiune asemanatoare celei pentru o fiinta sau vietate iubita. Pana si o ploaie banala devine pentru autor motiv de meditatie, de analiza, totul se schimba, pare diferit pe ploaie, la fel cum trairile unei persoane se schimba in functie de starea sa emotionala.
Ceea ce face Arthur Silvestri in ultima sa carte (publicata post-mortem) este sa incheie un ciclu frumos al unei vieti de autor, sa ne prezinte un finish, desi, poate neintentionat, sa ajunga la aceea nirvana stilistica la care sunt sigura ca vroia de mult sa ajunga. Totusi, desi ne prezinta idei si trairi printr-o perspectiva ultrapersoanala, asta nu inseamna ca ajungem sa cunoastem omul intr-u totul. El reuseste sa-si pastreze originalitate, intimitatea si misterul, lasand totusi urme puternice in mintea si sufletul cititorilor.
